Actriţa izbeşte parcă pentru a mia oară tocurile într-o încercare vecină cu disperarea de a-i ieşi paşii de dans. Şi-i greu fiindcă nu este orice fel de dans. Este dansul iubirii, dansul pasiunii, al sângelului clocotit. Îi clocoteşte şi ei sângele numai la gândul revenirii pe Olympia pariziană într-o revanşă asupra vieţii.
Dar vai, partenerul ba umblă în cârjă, ba-i diabetic, ba-i plecat din Paris. Pentru câteva momente ce par o veşnicie este cuprinsă de deznădejde. Ce ghinion! Să poţi reveni după atâţia ani pe o reţetă de 25.000 de franci, dar să nu mai ai cine să te... danseze. Într-un târziu îşi ridică privirea amestecată în perne, o mută spre colţul camerei unde îşi zăreşte valet...a şi atunci i se înfiripă în minte un gând nebunesc: o transformă în partenerul ei de tango. Şi uite aşa ia naştere „Damen tango” pe cea mai frumoasă scenă a judeţului. Nu, nu sunt gata lucrările la Teatrul Mihai Eminescu, doar ştim cine lucrează acolo, d-nele au venit cu tangoul lor undeva la capăt de judeţ şi ţară, la Pomârla.
Comuna inimosului „Tică” Chelaru freamătă la ceas de seară într-o trăire de care n-a mai avut parte. Primarul a cam asfaltat ce putea putea asfalta, a renovat ce şcoli avea prin comună, a făcut şi-un stadion cum nu-i altul în judeţ, aşa că s-a gândit să investească şi în... sufletele oamenilor, că degeaba merg ei pe asfalt dacă-s mereu cătrăniţi. Aşa că a ridicat pe banii europenilor un amfiteatru cum altul nu-i în judeţ şi i-a pus numele „prof.univ.dr. Gică Grădinariu” în memoria pomârleanului decan al Facultății de Horticultură din Iași plecat prematur în alte lumi pe o stradă care i-a fost scris să-i fie cea din urmă.
Chiar aşa de-ţi ia ochii, o veritabilă explozie de lumină într-o geometrie futuristă, amfiteatrul este însă totuşi golit de... sens fără o trăire. Are nevoie de ardere artistică, aşa că au fost aduşi tocmai de la Iaşi actorii teatrul Vasile Alecsandri să ardă în faţa pomârlenilor. Mihaela Arsenescu Werner, actriţă ce se pregăteşte să primească premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER, Bianca Ioan, masteranda ei şi Daniel Busuioc, directorul adjunct al prestigiosului teatru ieşean, au pus în scenă „Damen Tango”, piesa unei rusoaice în care umorul doare.
Pe scaunele albe din amfiteatrul în aer liber... bătrâiori care au văzut teatru doar, eventual, în piesele care îi împingeau la colectivizare, mame cu copii în braţe, dar şi o puzderie de tinere. Atâtea fete că îţi vine să te întorci la primar şi să-l întrebi: cum e dom’ne până la urmă cu populaţia aia îmbătrânită de care te tot plângi? Că mor atât de mulţi şi se nasc atât de puţini şi alte dintr-astea? Numai că şi primarul s-a aşezat printre spectatori într-o cuminţenie spartă doar de aplauzele şi râsetele timide ale unui public vecin cu pioşenia, atât de marcat de actorii din faţa sa încât respectul parcă le înfrânează oamenilor trăirile. Doar câţiva copii năzbâtioşi se mai plimbă colo-colo, dar sunt repede puşi la punct de paza comunală, care în persoana a... două persoane veghează din colţurile scenei la liniştea absolută a spectacolului.
Mai ales că prin sală este şi ăl mai mare trimis al Guvernului prin Botoşani, alături de trimisul de sub el, iar omul le-a vorbit aşa frumos înainte de piesă, când şi-a amintit cum mergea la Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi, când el era student, iar director un alt botoşănean, Teofil Vâlcu.
Costică Macaleţi:
„Cineva spunea că nu se poate fără botoşăneni şi eu cred acest lucru. Avem foarte mulţi oameni importanţi plecaţi de la noi din judeţ, cu care ne mândrim şi cred că facem un lucru nemaipomenit căle evocăm numele şi că le purtăm de grijă acolo, în ceruri”.
Iar înainte de dânsul luase cuvântul şi soţia celui care a dat numele amfiteatrului, d-na Grădinariu:
„Nu pot decât să mulţumesc conducerii comunei, consilierilor locali, că reuşesc să continue o parte din visurile lui, acelea de a aduce Iaşiul, cultura şi ştiinţa, aici, în comuna lui natală. Mă bucur că sunteţi gazde primitoare, ca de obicei”.
În prealabil primarul Dumitru Chelaru le spuse oamenilor că el nu-i actor, nu ştie să joace, deşi ştim noi că în lumea lui, fără oleacă de teatru, e tare greu să... joci pe scena politică. Iar apoi i-a îndemnat să ţină un moment de reculegere în memoria celui care a fost Gică Grădinariu.
Aşa că tangoul doamnelor a început într-o linişte mormântală, dar s-a terminat în ropote de aplauze şi trei actori impresionaţi până aproape de lacrimi la sfârşitul... tangoului, când au văzut târziu în noapte bucuria şi lumina din ochii pomârlenilor.
Mihaela Arsenescu Werner s-a închinat în faţa lor:
„Vă mulțumim din suflet pentru primirea atât de călduroasă și mai ales vă mulțumim că iubiți teatrul pentru că este o formă de supraviețuire spirituală. Mulțumim frumos”.
Şi pomârlenii i-au mulţumit cum s-au priceput ei mai bine: aplauze, aplauze, aplauze... de parcă şi chipul sculptat al profesorului Gică Grădinariu din curtea amfiteatrului începea să zâmbească.
E noapte în Pomârla, dar e lumină în sufletele oamenilor.
Sergiu BĂLĂŞCĂU
Urmărește-ne și pe Google News
