În ianuarie 1978, Nicolae Ceaușescu împlinea 60 de ani de viață și nu mai puțin de 45 de ani de activitate revoluționară. De 11 ani conducea Partidul Comunist și ducea România ”pe cele mai înalte culmi ale socialismului”.
Anul 1978 se anunța a fi unul cu adevărat glorios pentru ”cel mai iubit fiu al poporului”. Nu și pentru poporul cel iubitor, care se afunda tot mai mult în lipsuri și sărăcie. Însă nu începuse raționalizarea alimentelor, nici măsurile dure de întrerupere zilnică a curentului și a căldurii.
Este anul în care Nicolae și Elena Ceaușescu sunt primiți de Regina Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham. O vizită glorioasă, dar asupra căreia planează multe umbre și care a lăsat în urmă și câteva întâmplări anecdotice, dacă ar fi să îi dăm crezare lui Robert Hardman, autorul cărţii “Regina noastră”, care povestește cum Elisabeta a II-a s-a ascuns după un tufiş în grădină, evitând astfel o discuţie cu cuplul prezidențial sosit din România. Motivul, spune Hardman, era acela că regina fusese foarte deranjată de decizia guvernului de a-i invita la palat pe Ceaușești.
Tot în 1978, Ceauşescu este primit şi de Jimmy Carter, preşedintele SUA. Carter decide să prelungească clauza naţiunii celei mai favorizate acordate României, ceea ce însemna credite cu dobânzi mici sau acces la tehnologie avansată.
Acasă, însă, poporul nu era deloc încântat de succesele lui Ceaușescu pe plan internațional, chiar dacă acestea erau îndelung prezentate pe ecranele televizoarelor. România era în plină industrializare, în fabrici și uzine erau aduși să muncească muncitori necalificați ce soseau cu miile de prin sate. Cozile la alimente erau și ele tot mai prezente, alimentele de bază tot mai greu de găsit.
Erau anii în care sălile de spectacole găzduiau concertele celor de la Iris (înființată în 1976) și Holograf (apărută chiar în 1978 pe piața muzicală).
În 1978, Virginia Ruzici, care astăzi, 31 ianuarie, împlinește 66 de ani, triumfa la Roland Garros (Paris), învingând-o pe o pe câștigătoarea din 1977, Mima Jaušovec, cu scorul de 6-2, 6-2.
Un eveniment teatral unic în România acelor ani se derula în nordul țării.
Doi membri ai Cenaclului literar de la Scornicești (locul natal al lui Nicolae Ceaușescu) scriu un text dedicat ”fiului poporului”. Cei doi sunt Gheorghe Bărbulescu și Tiberiu Vidra. Întâmplător sau nu, numele Bărbulescu era unul celebru în epocă. Sora lui Nicolae Ceaușescu, Elena (n.1928-m.2001), se căsătorise cu Constantin Bărbulescu. Frați, fii și nepoți cu numele Bărbulescu aveau să își găsească și ei locul în nomenclatura ceaușistă.
Cert este că în 1978, pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani se monta ”Simfonia tinereții”, de Gh. Bărbulescu și Tiberiu Vidra.
(Revista Teatrul nr.2, februarie 1978)
Regia este semnată de Constantin Dinischiotu (n. 1927-m.2008). Dinischiotu avea atunci 51 de ani, urmase cursurile Facultății de Litere și ale Facultății de Drept din București, iar timp de un an (1950–1951) își trecuse în portofoliu și cursuri de perfecționare la Academia de Film din București.
Dinischiotu ajunsese la Botoșani după ce mai întâi activase ca regizor și director la mai multe teatre din țară: Teatrul ”Alexandru Davila” din Pitești (1953–1958; 1967–1974), Teatrul din Valea Jiului, Petroșani (1958–1959), Teatrul din Constanța (1959–1967).
La Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani vine în 1974 și rămâne până în anul 1977, când montează ”Simfonia tinereții”, premieră ce avea să aibă loc la începutul anului 1978. Întâmplător sau nu, după spectacolul de la Botoșani, Constantin Dinischiotu pleacă la București, unde din anul 1978 până în 1994 este angajat ca regizor artistic la Radioteleviziunea Română.
Constantin Radu-Maria va consemna în amănunt evenimentul teatral în numărul 2 din 1978 al revistei ”Teatrul”, cronicarul prezentând elogios spectacolul ”omagial, de puternică vibrație patriotică și de aleasă ținută artistică, închinat împlinirii a 60 de ani de viață și a 45 de ani de activitate revoluționară a secretarului general al partidului, a președintelui țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.
(Constantin Radu-Maria)
Aflăm astfel că Teatrul din Botoșani ”a ales, poate, ideea cea mai originală și, prin sentimentul ce-o inspiră, cea mai de preț: el a înfățișat publicului său momente din tinerețea revoluționară a marelui bărbat de stat care este, astăzi, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.
Textul de la care a plecat acest spectacol a fost, în fapt, insuficient pentru a reda ”aura de sublim”, astfel că regizorul Constantin Dinischiotu a sporit potențialul dramatic print ”intercalarea unor recitative vocale realizate din montajul unor versuri închinate președintelui țării de către unii dintre cei mai valoroși poeți contemporani și a unor cântece pline de patos revoluționar”.
Pentru ca spectacolul să atingă cele mai înalte culmi, iar ”aura de sublim” să fie una pe măsura eroului comunist, regizorul a cooptat întreaga suflare a Botoșanilor.
Astfel, pe lângă actorii Teatrului ”Mihai Eminescu” distribuiți în spectacol, se vor alătura alții care vor fi responsabili de recitarea odelor închinate lui Ceaușescu. A fost adus pe scenă corul Liceului Pedagogic din Botoșani, dar și Orchestra simfonică a Filarmonicii.
Aflăm din aceeași cronică publicată în revista de specialitate:
”Și, iată, am putut vedea, înfiorați de emoție, pe foarte tânărul revoluționar, încă aproape de copilărie, interpretat de actorul Geo Popa cu o forță de evocare rară, cu maturitate artistică, capabil să ilustreze fidel dominantele de caracter ale revoluționarului”.
Personajul principal se numea Nicoară Culae. Cronicarul ne prezintă și celelalte personaje:
”Am văzut atitudinea demnă, fermă, în fața procurorului (interpretat de Viorel Baltag, cu eleganță și cu finețe) și a inspectorului de poliție (interpretat de Ion Plăeșanu – figură schimonosită de ură împotriva tânărului revoluționar și de neputința de a trece peste ordinele superiorului). L-am văzut, apoi, pe tânărul erou în drum spre casă, trimis din post în post. I-am văzut oboseala, dar și tăria, tăcerile încrâncenate; revederea cu cei dragi, de acasă: mama (în interpretarea Elenei Ligi) și cele două surori (interpretate de Narcisa Vornicu și Florita Rusu), îmbrățișarea cu tatăl (interpretat, cu naturalețe, de Doru Buzea), o îmbrățișare bărbătească, plină de afecțiune reținută.
L-am mai văzut în focul bătăliei antifasciste, rostind memorabilele îndemnuri la luptă, precum și în timpul Insurecției, alături de tovarășa sa de viață și de luptă revoluționară (interpretă, Tamara Popescu), îndemnând la unitatea frontului antifascist. Momente emoționante pentru noi, momente ale istoriei țării, prezentate și retrăite, cum e și firesc, prin ceremonialul teatrului. Cu atât mai pregnantă mi-a apărut funcția teatrului de a fi ceremonialul retrăirii istoriei, al participării publice la actele eroului purtător de destin istoric”.
.jpg)
(Nicolae Ceaușescu)
Recitalurile, pe versuri ale poeților Al. Andrițoiu, Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Petre Dragu, Mara Nicoară, Adrian Păunescu, Grigore Sălceanu, Ion Segărceanu, Elena Szabo, Dan Tărchilă și George Țărnea, au fost susținute de recitatorii Stelian Preda, Elena Ligi, Despina Marcu (”voce și ținută pline de patos”), Maria Maican (”cu rostire sensibilă”), Viorel Baltag (”voce frumos timbrată”), Mihai Velcescu, Cristina Radu, Wilhemina Câta, Tamara Popescu și Toma Vasile, care, spune Constantin Radu-Maria în revista ”Teatrul”, ”au declamat, cu pasiune și cu dăruire, despre nobilele idealuri ale marelui sărbătorit, despre sentimentele înălțătoare ale poporului, pentru purtătorul și făuritorul de destin comunist, reușind să anime publicul până la tensiunea emoțională ce se cere cheltuită în ropote de aplauze”.
Nu mai prejos au fost, spune cronicarul, ”corul Liceului Pedagogic și orchestra simfonică din Botoșani, sub baghetele lui Modest Cichirdan și Gheorghe Cojocaru”, care ” au încununat, prin liantul sufletesc al muzicii, unitatea de sentiment și gândire a participanților la sărbătoarea primului bărbat al țării, sărbătoare a întregului popor”.
Și-au mai dat concursul, scrie revista ”Teatrul”, Școala Populară de Artă și formații de artiști amatori de la I.U.P.S. și ”Electrocontact” din Botoșani.
Ecoul spectacolului montat la Botoșani este unul mai mult decât răsunător, astfel că autorii textului vor lansa, în 1980, și varianta scrisă a textului, cartea purtând același titlu: ”Simfonia tinereții”.
Tot Constantin Radu-Maria va consemna evenimentul, amintind de spectacolul din 1978 astfel: ”Cunoscută unei părți a publicului românesc prin monumentalul spectacol de la Teatrul din Botoșani, în regia lui Constantin Dinischiotu, a apărut acum, la Editura Eminescu, piesa de teatru ”Simfonia tinereții”, încercare dramatic aparținând autorilor Gheorghe Bărbulescu și Tiberiu Vida”.
Nu putem să nu amintim, la final, aportul artistic al regizorului Constantin Dinischiotu în Teatrul botoșănean. Mărturisirea emoționantă vine chiar din partea regizorului și este consemnată într-un volum omagial apărut în anul 2002 - ”L-a aşteptat pe Molière în gară…”:
”În afară de operă, am abordat toate genurile şi marea mea bucurie a fost la Botoşani, unde, împreună cu Ion Olteanu, Constantin Piliuţă, Vida Gheza şi Teodora Dinulescu, am reuşit să aducem pe scenă, după 100 de ani, cu sprijinul eminescologului Marin Bucur, opera dramatică a marelui Eminescu”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
